90


ora 10.20…90 (troleibuzul, nu anul). același loc, al doilea scaun de la geam. la Eroilor urcă lângă mine o femeie. îmi atrage atenția pentru o secundă greutatea cu care încearcă să se așeze pe scaun. continui să citesc. imediat ce se așează ațipește și tresaltă când capul i se inclină prea mult sub greutatea somnului. în mână avea o pungă de plastic în care era o vestă portocalie și două urne. una pentru bilete câștigătoare și una pentru bilete gratuite. se străduiește din răsputeri să rămână trează. inutil. ațipește din nou și din nou. tresaltă la fel de multe ori, până când creierul se obișnuiește cu balansul troleibuzul și aproape îmi cade în brațe. atunci se sperie. ridic și eu ochii și îi spun „vă rog!”. fața îi e roșie și ochii aproape îi lăcrimează de nesomn. are puțin peste 40 de ani. îmi spune „vă rog frumos să mă scuzați…abia mă pot ține pe  picioare”. își ia punga în brațe și apucă cu ambele mâini bara scanului din față în încercarea de a rămâne trează. adoarme din nou și imediat mâna îi cade moale. tresare și se îndepărtează ușor de mine. capul îi clatină din nou și o privesc cu teama să nu se prabușească pe culoarul dintre scaune. coboară la Universitate și înaintează mecanic spre metrou…

mi se proiectează în minte mii de destine îngropate de legile nedrepte ale zilei…de azi…de mâine. Sunt oameni care nu cunosc mai mult decât drumul dintre muncă și casă. Oameni care doar asta au făcut toată viața: au muncit. Pentru ei… și mai mult pentru alții. Unii au jucat într-un sistem absurd, cel de dinante de 90 (anul, nu troleibuzul). Alții joacă în sistemul neputinței de astăzi. Unii trag biletul câștigător…alții se aleg doar cu cele gratuite

Reclame