Reclame

Fărâme…


Fărâme…                       

                           

Octavian Paler         

01.septembrie.2005

                                                                        

                                                                       Despre fericire, despre vara si despre bucuria de a descoperi in mine ceva care nu se lasa educat.

 Nu mai inteleg nimic. Intr-o ancheta internationala facuta pe tema „fericirii in tarile europene ex-comuniste”, vad ca stam, relativ, bine. Mai mult de jumatate dintre romani se declara fericiti. Cu cine vor fi discutat, oare, cei care au realizat ancheta? Nu cred ca i-au cautat pe cei care considera fericirea ceva atat de vag incat n-ar avea rost sa se recunoasca „nefericiti”.

Si-atunci? Nu pot sa iau in calcul decat doua presupuneri

Fie, sunt eu prost informat in legatura cu situatia din tara. Fie suntem un popor cu multi stoici carora poti sa le iei totul. Ei vor spune mai departe ca sunt fericiti. In ambele cazuri, logica mea e defecta cand pretind ca traversam o cumplita criza a valorilor si ca politicienii care ar trebui sa se sperie de ea sunt, de fapt, niste impostori. Daca traiesc intr-o tara, majoritar, fericita, scepticismul meu e, de-a dreptul, caraghios.

 Vara aceasta, care se duce, mi-a luat ceva important. Poate, chiar esential. Mi-a placut toata viata sa ma socotesc un „om al verii” si sa spun ca mi-as fi dorit sa traiesc intr-o vara perpetua. Toamnele, cu burnitele lor antipatice, iernile cu zapezi murdare si frig, primaverile, ezitante si capricioase, n-au fost pentru mine, cum am marturisit de multe ori, decat o sala de asteptare, unde asteptam sa soseasca vara. In zilele pe care le injurau altii, cand cainii se tarau cu limba scoasa in cautarea unui petic de umbra, reuseam sa obtin prin simturi ceea ce nu mi-a fost dat sa obtin prin credinta: convingerea ferma ca Dumnezeu exista, deoarece numai el poate da cerurilor albite de seceta si pietrelor innegrite de lumina la amiaza un „nu stiu ce” mistic.

Or, cultul verii, caruia i-am fost, pana acum, mereu devotat (si nu numai la mare; acolo nisipul fierbinte pe care te trantesti dupa ce ai iesit din apa face de ras orice pesimism!), mi-a fost serios zdruncinat in lunile din urma. Ploile violente si zilele cu canicula devastatoare, in care medicii nu mai conteneau sa-i avertizeze pe cardiaci si pe batrani sa nu iasa din casa decat dupa ce se potoleste parjolul de-afara, m-au adus intr-o situatie de neimaginat pana azi. E, inca, vara si eu abia astept sa vina toamna.

 Condamnat sa ma chinui cu batrana mea masina de scris si sa bat orasul in cautare de panglici (tot mai greu de gasit), deoarece nu ma pot servi de un calculator, aveam nevoie de o consolare pentru „inapoierea” mea. Si am gasit-o. Sunt bucuros ca exista in mine ceva care nu se lasa adaptat, educat, „modernizat”. Ceva care ma ajuta sa cred ca nu e absurda ideea pe care incerc s-o dezvolt intr-un eseu pe care l-am intitulat „Cu melancolie despre barbari”. Se intampla (nu e un simplu paradox) ca progresul tehnic sa aduca regres interior.

Si aduce! Strada romaneasca e plina de juni si june care vorbesc la telefonul mobil si cand trec de pe un trotuar pe altul. Nu mai au ochi pentru a privi cum se clatina frunzele unui copac. Nu mai au timp sa priceapa ca miracolele nu se petrec pe la Maglavit, ci se ascund in banalitati si de aceea nu mai sunt percepute. Cand am fost in America, am vazut copii care, inainte de a deslusi buchiile si de a se juca, impreuna cu alti copii, se invatau sa fie singuri jucandu-se cu un calculator. Foarte profitabil pentru educatia lor tehnica, dar cum va arata, oare, mai tarziu, paradisul lor pierdut? Nu m-am mirat deloc, apoi, sa vad pe usa unui astronom din Boston aceasta fraza semnificativa: „O mancare buna valoreaza mai mult decat un cer instelat”.

Lumea de azi traieste (din pricina Americii, mai ales) un catastrofal (dupa parerea mea) miraj al pragmatismului. Unde va duce el, e greu de spus. Ma abtin sa fac pronosticuri. Ma multumesc sa notez aici un fapt divers, aflat din ziare. Faimosul star de la Hollywood, Tom Cruise, care are glorie, bani, succes, admiratori pe intreg mapamondul (dar ce n-are?) nu e, totusi, satisfacut. Ii lipseste ceva ce lumea de azi nu-i ofera. In consecinta, s-a hotarat s-o ia razna. Tom Cruise a ajuns sa se creada o reincarnare a lui Shakespeare! Si nu in gluma. Cei care frecventeaza Biserica scientologica pretind ca la mijloc e o convingere foarte serioasa.

Or, asta spune multe. Inclusiv despre faptul ca intre actorii de pe vremea lui Shakespeare si Tom Cruise singurul progres cert e cel care tine de tehnica.

La drept vorbind, ma tem nu numai ca nu se va naste foarte curand un nou Shakespeare. Ma tem de ceva mai grav. Ca daca se va naste, el nu va fi recunoscut. Lumea actuala e atat de preocupata sa mearga mai repede spre nicaieri, incat, probabil, nu va avea timp sa-l observe. „A fi sau a nu fi?” Nu aceasta e intrebarea care obsedeaza azi, ci alta: „A avea sau a nu avea?”

 Tocmai am ascultat concertul pentru vioara de Max Bruch. Si ma gandesc cat de stupid e sa ma intereseze mai mult de cinci minute pe zi ce-au mai facut sau ce-au mai zis Geoana, Mitrea, Basescu, Boc, (si altii ca ei) in loc sa ascult muzica ori sa ma uit la otetarii de dincolo de zidul care imprejmuie curtea mea! E adevarat ca, dupa Euripide, timpul e „flecar” deoarece vorbeste neintrebat, dar, macar, el are ceva de spus.

Din pacate, luciditatea e o stare discontinua. Si deschid televizorul.

 sursa : http://www.cotidianul.ro/farame_v-2411.html

Dor de Caragiale


Dor de Caragiale

 Octavian Paler                                                                                                                 02.ianuarie.2006 

                                     „ De ce-or fi comparand unii lumea lui Caragiale cu ceea ce se petrece azi?

Risc o marturisire inoportuna si chiar deplasata in vacarmul acestor zile. Cand toata lumea topaie spre viitor, eu ma uit in urma! Din ce in ce mai instrainat de lumea de azi (in care nu ma mai pot recunoaste sau pe care n-o inteleg) imi e, brusc, dor de lumea lui Caragiale pe care, altadata, o socoteam valabila doar dintr-o perspectiva comica.

Spun asta in vreme ce mai aud pocnitori pe strada, ramase de la Revelion, si inca mai sunt sub impresia, stranie, ca o sarbatoare poate deveni uneori aproape hidoasa.

Dar am o scuza. In orice batran zace, probabil, un „reactionar” melancolic.

Incerc sa inteleg ce mi-a provocat „dorul de Caragiale”. S-a schimbat, oare, prea mult lumea din jur fara ca eu sa-mi dau seama? Am imbatranit eu prea tare? Ma deranjeaza o harmalaie sub care nu se afla, ma tem, nimic? E prea evidenta absenta celor „sapte ani de-acasa” in societatea romaneasca de azi ? Ma surprinde ca n-am auzit din partea nici unui oficial (presedinte, premier, ministri, parlamentari) nici un gand serios, doar hahaiala stil Basescu? Ma supara ca am ajuns sa judecam si noi – exclusiv – in termenii devizei „time is money”, nu numai sa maimutarim tot ce vine din America? Ma agaseaza, oare, ca sarbatorile nu mai sunt o stare, ci o agitatie isterica? si ca ne uram „sarbatori fericite” avind despre fericire o idee vaga si grosolana? S-a zis ca un popor are destin cat timp mai crede in niste zei. Cel care a zis asta se gandea la valori. In ce „zei” mai credem noi azi? As vrea sa gasesc scuze si nu gasesc decat explicatii. Sau invers.

Ca sa rezum. Brusc, lumea lui Caragiale mi se pare mai mult decat simpatica. Mi se pare aproape un paradis pierdut. De ce-or fi razand unii de ea? De ce-or fi comparand-o cu ce se petrece azi? Ce legatura are Catavencu, sa zicem, o canalie amuzanta la urma urmei, cu canaliile actuale? Si cui ii arde de ras daca urmareste, cit de cit atent, ce se intimpla cu libertatea noastra recapatata?

In clipa aceasta, nu ma mai intereseaza ca in statuia din fata Teatrului National, care-l reprezinta pe Caragiale, numai capul e al lui Caragiale. Trupul e al lui Lenin. Ramas in atelier cu un „Lenin” care nu interesa (sau nu mai interesa), sculptorul a taiat capul lui Lenin si a pus pe umerii lui capul lui Caragiale. Operatie care se facea frecvent in Roma veche cand imparatii isi asezau chipul pe statui decapitate.

Dar de ce-as tine sa-mi amintesc ce trup exista sub capul lui Caragiale? Prefer sa-mi amintesc ca in lumea lui Caragiale nici un personaj nu te scoate din minti (ca liberalul Nicolaescu, pentru a da un singur exemplu). E foarte distractiv sa-l asculti pe Farfuridi vorbind despre Europa (el si Branzovenescu, ce ramoliti incantatori!), pe inegalabilul Agamita sporovaind despre cum a intors-o el „cu politica„, pe Trahanache invocand „enteresul tarii” sau pe Tipatescu zicand „Zoe, fii barbata”. Toti au haz. Te bine dispun. Cu cine i-am putea asemui azi? Rica Venturiano n-are un epigon pe masura. Ma refer la farmec. Amintiti-va cu cat respect vorbesc Ipingescu si jupan Dumitrache despre „sfanta Constitutiune”. Sau cu cata incredere citeste presa conu’ Leonida „ca sa vaza cum mai merge tara”. Si veti accepta, sper, ca lumea lui Caragiale e de-a dreptul idilica in comparatie cu ceea ce traim azi.

Ma aflu de 68 de ani in Bucuresti. Sunt, deci, un fel de bucurestean. Am vazut Bucurestiul, la treisprezece ani, impanzit de uniforme germane. L-am vazut, la optsprezece ani, impanzit de uniforme rusesti. Am locuit si in centrul Bucurestiului (la doua internate si intr-o casa veche, de pe strada Vasile Lascar, a liceului „Spiru Haret”) si in mahala. Si ce mahala! Am ocupat, pe timpul studentiei, impreuna cu un cantaret de biserica si cu un functionar de la Regia Tutunului, o camaruta fara soba, fara lumina electrica, fara apa curenta, cu lut pe jos in loc de podele, intr-o casa de chirpici de pe strada Tufelor, de la marginea cartierului Ferentari, dincolo de faimoasa bariera „Bacchus” (unde, cand ploua, trebuia sa te descalti). Am, prin urmare, o experienta care-mi da dreptul sa ma socot aproape bucurestean.

Dar am ramas, trebuie sa recunosc, cu defectele din glumele care se fac pe seama ardelenilor. Imi lipseste dezinvoltura „miticilor” lui Caragiale si nici nu ma copleseste umorul. N-as fi, deci, temperamental, omul cel mai potrivit pentru a ma da in vant dupa autorul care si-a batut joc de Chicos Rostogan. Si poate ca, in general, ardelenii (sa fiu iertat daca gresesc) au oarecari greutati in a-l gusta pe „ultimul ocupant fanariot”, cum l-au numit detractorii, pe Caragiale, in epoca. Are limba prea ascutita.

Si totusi, Doamne, ce dor imi e de lumea lui Caragiale pe care unii o ponegresc asemuind-o cu cea de azi, fara sa vrea sa observe doua deosebiri esentiale. 1) La drept vorbind, si „cetateanul turmentat” a involuat. 2) Si, apoi, de la teatru, daca nu-ti place spectacolul, te ridici si pleci. Pe cand in viata nu dispui de aceasta sansa. „

 Sursa : http://www.cotidianul.ro/dor_de_caragiale-6667.html

 

frânturi din context…

Ma supara ca am ajuns sa judecam si noi – exclusiv – in termenii devizei “time is money”, nu numai sa maimutarim tot ce vine din America?

Ma agaseaza, oare, ca sarbatorile nu mai sunt o stare, ci o agitatie isterica? si ca ne uram “sarbatori fericite” avind despre fericire o idee vaga si grosolana?

Si cui ii arde de ras daca urmareste, cit de cit atent, ce se intimpla cu libertatea noastra recapatata?

                                                 …de la teatru, daca nu-ti place spectacolul, te ridici si pleci. Pe cand in viata nu dispui de aceasta sansa.