Ce etaj ai zis?


Un hotel in mijlocul unui oras prafuit si murdar. Un hotel unde in camerele jilave si intunecoase oamenii isi fac propria expozitie de singuratati, temeri si fericiri trecatoare. La intrare, un concierge batran te intampina recunoscator – stie ca primul pas aici va fi mai mult. Intotdeauna e mai mult. Surade complice si  impacat:

Daca vrei la etajul 1 vei fi langa omul care nu viseaza niciodata. Crede ca noaptea nu e pentru vise si murmura tot timpul cate ceva drept raspunsuri date zecilor de curiosi care se uita intrebatori spre geamul lui atunci cand isi fac plimbarea pe marele bulevard: N-am visat. Noaptea nu e pentru vise. (cu degetele transpirate deseneaza continuu un semn al intrebarii pe geam). Noaptea  e pentru adevaruri cu mutre strambe si ras strident, cu unghii false si priviri duioase.

La etajul 2  e omul care a insirat pe o sfoara toate raspunsurile pe care le-a gasit pana acum. Te-ai astepta sa fie mare incalceala dar nu e. Iti pot gasi usor un loc la acest etaj Este la noi de trei ani. Dimineata isi bea cafeau dintr-o cana metalica, albastra si mereu aceeasi. Stiu ca in fiecare zi scrie cate ceva pe niste foi dar la finalul zilei niciun raspuns nu isi gaseste loc pe sfoara. Pe sfoara zac carligele scorojite.

La etajul 3 e mereu galagie. La acest etaj ii trimit pe toti cei care vor fericiri trecatoare asa ca aici e mereu aglomerat…nu am cum!

La etajul 4 ar fi cel mai potrivit.  Aici avem 3 camere ocupate cu oameni care au fugit de niste frici. S-au napustit pe rand la noi si n-au mai plecat. La inceput mai deschideau geamurile, mai cereau din cand in cand ceai de tei…acum nici asta nu mai fac. De ei imi e cel mai drag. La ei ma gandesc cel mai mult iar in zilele cu soare urc sa vad ce mai fac. Eu sunt aici de peste 40 de ani si acest etaj nu a fost liber niciodata. Si stii de ce? Pentru ca teama nu a disparut niciodata. Ne temem in fiecare zi ca nu o sa ajungem la timp, de rata la banca, ne temem la locurile de munca, pe strazi, de ganduri si inca mai cate.

Ce etaj ai zis?…cu urechea asta nu mai aud foarte bine!

Cand mamele plang vulturii isi vomita aripile.


Stomacul sta ghemuit. Chircit, asteapta o rasuflare adanca, o lumina sau macar supa zilei mancata in scarba cu furculita, pe coltul unui bufet cu miros strident de tutun. Face asta doar cand mamele plang.

Cand mamele plang vulturii isi vomita aripile.

Aripile pe care le-am gasit cand am subliniat cu creionul expresia „pulbere de fluturi”.

***

N-a fost tarziu, a fost nespus.

N-a fost greu, a fost inutil.  Si daca aceasta inutilitate nu ar deveni boala. Si daca aceste degete nu ar deveni gheare.

momaSursa: MoMA

 

cuvintele care au păcătuit


Când am tăcut, balamalele ușilor și-au compus propria simfonie. Un zăngănit care se repeta la fix 2 minute, strident și aproape hazliu. Era noapte iar în blocul de vis-a-vis, într-o lumină violet se plimbau urme de oameni .

Când m-am încuiat în mine, mă mișcam doar în linie dreaptă, cu grijă să nu ating benzile galbene pe care scria „Trecerea oprită”.  În fiecare joi, pe masa joasă și jerpelită din mijlocul camerei găseam o cană de tablă, din care sorbeam o cafea rece și proastă.

Când s-a luminat,  pe jos, erau întinse toate cuvintele care au păcătuit iar ziua era ascunsă în stomacul unui elefant unde soarele împărțea simandicos bulgări de lumină și ținea o prelegere despre frumusețea unei bruște densități a vieții.

1

 

 

 

 

Sursa: MoMA

 

Dincolo si dincoace de geamuri


Se adunau din toate partile. Aschiile de memorie se agatau in jurul subconstientului ca pilitura de fier atrasa de un magnet oval. Ca oamenii adunati in jurul unei creaturi nemaivazute –  un vultur care isi vomita aripile, in piata publica, la balciul de duminica. O brusca densitate a lui azi, retezata de rasetele stridente la vederea gandurilor putrede, intinse pe sarma, la uscat. Dincolo de geamuri nu mai erau decat ceata si mirosul de fum. Dincoace de geamuri, aschiile de memorie  se drogau cu realitate.

Orasul arde in apusuri stangace si repezite. Luna se pregateste sa il mestece la cina. Intr-un pahar de apa sta inchis curcubeul, drept speranta data celor care vor privi uluiti cum, in coltul unui bufet cu miros statut de tutun, pe un scaun inalt, soarele manaca supa zilei, cu furculita.

Ca intr-o instalatie de arta contemporana, vantul asezase pe jos toate frunzele care au pacatuit.  Eram pe strada Polona, cand la coltul strazii m-am intalnit cu mine. Mainile mi-au amortit iar maxilarul s-a transformat intr-un zambet strident si dezarticulat. Acel zambet neclar al ologului care castiga o bicicleta, la tombola de duminica. Vantul mi-a asezat in spate greutatea iertarilor si am plecat la voia intamplarii.

Descriptiv


Pereții camerei, văruită cândva în albastru, se scorojeau ca o piele arsă de soare. Mirosea a boală, a inutilitate și a greu. Pământul din paharele puse la întâmplare pe pervaz păstra urmele unor flori sfârșite de mult. Pe masă era o cană cu ceai de mușetel. Te sugruma frica și cuvintele ți se loveau de albul ochilor săi, în care nu mai puteai citi nimic.  În ziua în care a început să uite, degetele i s-au transformat în gheare. Diminețile erau doar începutul unor alte nopți în care memoria proiecta imagini aleatorii, ca un diafilm pe un cearceaf spălăcit. În unele dimineți avea zvâcniri de vitalitate, mici momente în care zâmbea anapoda ca un olog care primește în dar o bicicletă. În camera cu pereți scorojiți mirosea a inutilitate, a boală și a greu. 

În Stockholm


În Stockholm plouă cu măști galbene și cerneală albastră. E la fel de linște ca aici. E puțin frig iar geamurile aburesc atât cât să poți desena fricile ca în tabelul lui Mendeleev. În Stockholm, pe străzi cresc liane iar în casele lor, oamenii gustă ceaiuri amare cu miros suav de scorțișoară. Trag jaluzelele și se droghează cu realitate. În Stockholm, toate ceasurile au mecanismul stricat. Minutarul se ceartă cu secundarul până rămân înțepenite și se uită în gol. În Stockholm, drumurile pe care mergi nu lasă urme iar diminețile sunt doar începutul unor alte nopți. La colțul străzii se vând diademe făcute din spasmele mâinilor și inele verzi modelate din respirații sacadate. În Stockholm, cuvintele se pierd în fumul necredinței.  Plouă iar oamenii își citesc drumul în palme. 

Sursa foto: MoMA

CRI_151172

aproape albastru


In crapaturile mainilor au crescut nelinisti. Albastre flori ingrijite de anii grei. Buzele mesteca usor Almost Blue-ul lui Baker ca pe o ruga pentru fericire in timp ce cuvintele se insotesc cu nerostire, acea boala a resemnarii pe care o mai gasesti doar in ochii sticlosi ai ultimilor bolnavi de lepra. Diminetile sunt reci. Noptile mint. Minutarul e prizioner intre 5 si 6 ca un pacatos care nu isi gaseste pacatele la Judecata de Apoi.

Crapaturile mainilor au ramas amintiri pe care le priveste cu dezamagirea unui olog care a castigat o bicicleta la tombola de duminica. Ochii spun povestea omului care intr-o toamna tarzie, in bezna, si-a dat seama ca fericirea e ceva de neindurat.

CRI_235208